Autori: Valer Simion Cosma Cercetător la Centrul de Cercetare în Umanistică HAS, Institutul de Etnografie, Budapesta (Ungaria) Centrul pentru studierea modernității și a lumii rurale
Ágota Ábrán Doctorand la Universitatea din Aberdeen, Scoția, Departamentul de antropologie socială Centrul pentru studierea modernității și a lumii rurale
Partea I. Istorie
Când Valer a intrat în liceu în 2000, a prins încă vechile manuale, modificate la începutul epocii post-socialiste, primii ani a manualelor alternative și schimbările de abordare determinate de negocierile de aderare la NATO și Uniunea Europeană. Se ieșea lent din paradigma izolaționistă, a cetății veșnic asediată și hăituită de vecini lacomi – în special maghiarii și turcii – a provinciilor românești ca bastion al creștinătății în fața invaziei musulmane și a istoriei construită în jurul idealului „de veacuri” al unirii tuturor românilor într-un singur stat, pentru a se preda o istorie în care aspirația spre unitate era dublată de idealul europenizării României. Brusc, faptele de vitejie ale unor vajnici apărători ai ortodoxiei și românității, precum Ștefan cel Mare (devenit și Sfânt în anii postcomunismului) erau privite în context european și dublate de înțeleptele lor acțiuni într-ale diplomației și relațiilor internaționale. În relațiile cu ungurii regelui Mathias – în continuare prezentat drept cel mai mare rege al maghiarilor, dar român la origine – începeau să iasă la suprafață alianțele și înțelegerile strategice, deși profesorii insistau în continuare asupra meciurilor cîștigate de ai noștri și a injustei prezențe și dominații asupra Transilvaniei.
Pe partea cealaltă, Ágota, care a intrat într-un liceu doar cu clase maghiare, compliment a UDMR-ului, în 2004, încă își amintește cum una dintre primele lucruri pe care le-a auzit de la profesorul ei de istorie a fost cum el trebuie să le predea versiunea oficială română a istoriei, o istorie neadevărată în opoziție cu versiunea „măreață” și adevărată maghiară. Ca o unguroaică din Ardeal aceste dezbateri de „istorie aridă” despre românii care sunt sau nu sunt descendenții dacilor și romanilor locuind în bazinul carpatic înainte de venirea triburilor maghiare în perioada cuceririlor între 800-1000 e.n., au intrat în conversații de timpuriu pentru copii, iar școala nu părea să dea nicio nuanță a unei istorii viciate de agendele naționaliste pe ambele părți. Și mai rău, în timp ce istoria din școală părea să se blocheze la recapitularea datelor de război, construirea națiunilor politice, modernitatea Europeană, și în general țările și națiunile tratate ca entități întregi și omogene, cu sape viclene ocazionale de la profesori despre uniunea din 1918, n-am învățat niciodată să apreciem complexitatea și problemele a diverselor etnicități, minorităților confesionale, diviziunilor de clasă, luptele pentru drepturi și putere. Pe măsură ce școala a aplatizat unele conflicte și diviziuni dinăuntrul țării și a scos în evidență altele, orientându-se spre o imagine a României într-o evoluție lineară spre civilizație și progres occidental, în postul acesta ne confruntăm cu câteva subiecte care au fost omise din curriculum și consecințele lor distructive.
Țărani contra națiuni
O istorie axată pe diferitele agende a construirii națiunii a ratat astfel problemele produse de diferențele de clasă și de economie în timp ce acestea se desfășurau lângă și se intersectau cu cele etnice. Pe de altă parte am învățat despre reformele Europene culturale și științifice, despre locul României între Orient și Occident, și cum țara a ieșit dintre aceste istorii ca un întreg, modernizarea și Europenizarea fiind sfârșitul de succes a acestei evoluții. Rareori am învățat sau am înțeles orice despre inegalitățile rigide și jocurile de putere dintre iobagi, țărani, comercianți și aristocrația. Ce sa întâmplat cu răscoalele țărănești din secolul al XV-lea din Transilvania, suprimate de nobilimea maghiară, de secui și de sași, care au format Unio Trium Nationum, în apărarea împărăției, o unire îndreptată în mod explicit împotriva țărănimii? Prin urmare, a exclus din participarea politică țărănimea predominant de limbă română, creștin ortodoxă. Nici nu am contemplat locul țărilor românești în Europa în nici un fel decât prin lupta împotriva Imperiului Otoman și lupta pentru europenizare. Cu toate acestea, în 1866, după revoluțiile din 1848-1849, când compromisul sa născut între Ungaria și Imperiul Austriac, iar Transilvania anterior autonomă a fost atașat la Ungaria, Transilvania a devenit periferia dezindustrializată, producătoare de materii prime ieftine pentru terenurile centrale ungare care au văzut o industrializare rapidă, Transilvania astfel devenind dependent de capitalul străin. În același timp, a apărut o diferență radicală între un Vest industrializat rapid și Europa de Est în principal agrară, explicată de istorici sociali, prin conceptul de „a doua iobăgie”. Industrializarea și creșterea populației pe tot cuprinsul Europei au sporit cererea pentru culturile de cereale, în timp ce în Europa de Vest terenul rezervate pentru astfel de culturi au scăzut. Privind spre Europa Centrală și de Est pentru producția alimentară, țările Europei Occidentale au creat cererea de producție agricolă ca marfă pe o piață mondială, mai degrabă decât pentru o economie de subzistență. Această economie capitalistă a creat spațiul pentru proprietarii de mari pământuri din Europa Centrală și de Est, să leagă țăranii de pământ, reducând drepturile la proprietate și libera circulație. Acest fenomen de a doua iobăgie astfel a apărut pentru prima dată în partea estică a teritoriilor dominate de Germania, la mijlocul secolului al XV-lea, apoi sa răspândit în Polonia, Boemia, Moravia și Ungaria în cea de-a XVI-a parte a Austriei în cea de-a XVII-a și în cele din urmă Rusia țaristă, Țara Românească și Moldova în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea.
Dacă în anii comunismului, mai ales în faza naționalistă din ultimele două decenii, unitatea de cuget și simțiri a neamului se construia oarecum în continuare în jurul unui fel de luptă de clasă între țărănimea (mai apoi se va adăuga și proletariatul) aflată într-o alianță cu voievozi animați de profunde idealuri patriotice și boierimea lacomă, mereu dispusă la trădare și interesată doar să-și prezerve și multiplice privilegiile, indiferent cărei puteri vecine ar închina țara, în epoca următoare lupta de clasă devine un subiect tabu, o aberație marxistă impusă în anii în care comunismul impus din afară a căutat să falsifice istoria. Boierimea revine treptat în prim-plan, alături de Ortodoxie, de asemenea element-cheie în circumscrierea ADN-ului național și pavăză a identității naționale în fața succesivelor valuri de deznaționalizare (a se citi maghiarizare și a se avea în vedere în special cazul românilor ardeleni). Mai apoi se face loc și greco-catolicilor și a rolului acestora în procesul de construire a națiunii moderne, descris multă vreme ca proces de „redeșteptare a conștiinței naționale” și re-cuplare a românilor la Europa. Clasa nu are loc în această narativă, nici în privința descrierilor raporturilor interne ale comunităților românești, nici în descrierea raporturilor inter-etnice din lumea transilvăneană. Românii - majoritar țărani - atunci cînd nu se lasă maghiarizați și nu-și leapădă credința strămoșească (ortodoxă, desigur), cum s-a întîmplat cu familiile nobiliare românești în evul mediu, sunt exploatați fără milă și supuși unor constante hăituieli identitare și religioase. Cînd nu este ocultat rolul maghiarilor în impunerea limbii române în slujirea bisericească și în apariția primelor traduceri de texte sfinte și bisericești în limba română (în contextul reformei protestante), acest aspect este menționat ca o manevră parșivă, anti-ortodoxă și, implicit, anti-românească.
Europenizare: civilizarea României
Dorința de apartenență la lumea civilizată, întruchipată de Europa Occidentală, reprezintă coordonata principală pe care s-a structurat procesul de nation-building în cazul românilor, încă de la finele secolului al XVIII-lea. Idealul unei națiuni europene, a „intrării în Europa” sau al probării europenității noastre rămîne o obsesie a mediului politic, cultural și civic autohton inclusiv în zilele noastre. Această descoperire a europenității/cuplare la civilizația occidentală a presupus desprinderea de Orientul în care am fost ținuți de ocupația otomană vreme de secole, conform narativei standard, iar această schimbare e prezentată ca derulîndu-se pe două mari coordonate. Pe de o parte este evidențiată importanța cărturturarilor români iluminiști din Transilvania habsburgică grupați de posteritate sub numele de Școala Ardeleană. Contribuția lor la latinizarea limbii române, la apariția primelor dicționare și scrieri istorice care să pună în lumină latinitatea românilor este legată de înființarea bisericii greco-catolice și de înființarea primelor instituții de învățămînt superior pentru români. A doua coordonată, dinspre Principate, evidențiază rolul primelor generații de boieri școliți în Occident, în special în Franța, care au determinat o serie de schimbări ireverersibile în societatea românească. Bonjuriștii, cum ironic au fost denumiți în epocă, ar fi cei care ar fi impus franțuzirea limbii române și o serie de schimbări de vestimentație și moravuri, după moda occidentală. Din această narativă lipsește ceva esențial. Deși rolul „bonjuriștilor” nu este deloc neglijabil, se omite sau în cel mai bun caz se minimalizează rolul rușilor în acest proces. În timpul perioadelor de ocupație și protectorat rusesc din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului următor, limba și literatura franceză, alături de moda occidentală și mai apoi de coduri de legi de inspirație franceză au fost aduse în cele două principate, rușii percepîndu-se pe sine ca reprezentanți ai civilizației europene civilizînd un teritoriu dominat de moravuri și mode asiatice. Cu toate acestea, după revoluția 1989 în relatările istorice a europenizării influențele rusești au scăzut din favoare, la fel ca orice influențe orientale.
Când România nu a fost victimă, ci vinovată: etniiPrins între narații naționaliste și a modernizării europene, istoria României a ratat și includerea în ea însăși a istoriilor altor etnii. De exemplu, în 1919, 28% dintre cetățenii din întreaga țară aparțineau unor grupuri etnice diferite, iar în recensământul din 2011, 11% dintre cetățeni s-au declarat de altă origine etnică decât românii, dintre care 3,3% s-au declarat a fi romi (deși unii refuză să-și declare etnia sau se declară etnici români). Ceea ce este izbitor în această situație este faptul că am eliminat în mare măsură cetățenii romi din viziunile noastre despre istoria țării. În special în lumina faptului că, până la mijlocul secolului al XIX-lea, în Țara Românească și în Moldova, romii erau sclavi ai mănăstirilor, nobililor și regelui. În Transilvania, în mod similar, unii romi trăiau în condiții de sclavie, în timp ce alții erau „iobagi regali” dependenți de rege, deși aveau un statut etnic autonom și trăiau sub autoritatea voievozilor lor. Un film lansat în 2015, intitulat Aferim!, regizat de Radu Jude, povestește despre un polițist din Țara Românească din secolul al XIX-lea care e angajat să găsească un sclav rom fugar. Antropologul Vintilă Mihăilescu analizează cum la una dintre proiecțiile filmului, în discuția ulterioară, cineva și-a exprimat sentimentul că filmul este oarecum "exotic". Exotic, el consideră, pentru că există ceva nevăzut sau inexistent în imaginea națiunii: romii ca parte a istoriei națiunii.
[embed]https://www.youtube.com/watch?v=mmTYOY_jQWc[/embed]
Exotic și pentru că narativa uzuală e despre cum românii au fost exploatați de alții, nu și despre exploatarea altora de către români. Asumarea trecutului sclavagist al societății românești, alături de recuperarea critică a puseelor antisemite de la final de secol XIX și început de secol XX, nu dă bine la mitul cu românii pașnici și toleranți, care i-au primit omenește pe toți „străinii” și care n-au atacat niciodată pe nimeni, dar este necesară. Tot la categoria minorități invizibile sau prea puțin vizibile intră bulgarii și turco-tătarii, mai ales că istoria acestora reflectă ambițiile expansioniste ale tînărului regat român proaspăt ieșit de sub dominația Imperiului Otoman, precum și tragedia reprezentată de schimburile de populații practicate în prima jumătate a secolului al XX din dorința de omogenizare a națiunilor balcanice. În 1994, regizorul român Lucian Pintilie lansa filmul „O vară de neuitat”, ecranizare a unei nuvele din volumul Cronică de Familie (1957) de Petru Dumitriu, despre ocupația românească asupra teritorilor bulgărești (Cadrilaterul) cucerite în 1913, acțiunile represive ale administrației românești și rezistența populației ocupate. Teritoriu locuit în principal de turci și tătari, la care se alătură comunități de bulgari, găgăuzi, greci și români (urmași sedentarizați ai păstorilor mocani), Cadrilaterul este colonizat cu români din Timocul Bulgăresc, aromâni și alte populații românești din Balcani, ponderea populației române crescînd semnificativ (de la 2.3% în 1910 la 26.2% în 1940), însă fără a depăși procentul populației bulgărești (37.8% în 1940) sau turcești (36.1% în 1940).
[embed]https://www.youtube.com/watch?v=nkIO8tHfAbU[/embed]
Este obișnuit, cel puțin în sălile de clasă, să susținem că istoria este importantă pentru a învăța din ea. Cu toate acestea, cum ar trebui să învățăm dintr-o istorie la care ne uităm prin lentilele colorate roz ale națiunilor noastre? Istoria pe care am învățat-o în școală a omogenizat națiunile și a aplatizat distincțiile economice, în timp ce a redus diversitățile etnice. În aceeași timp ea a oferit un discurs de modernizare și europenizare, care a eliminat din nou rețelele de putere economice dintre țări și clase. Suntem conștienți de faptul că numeroasele exemple periculoase despre relatările istorice prea simplificate nu pot fi rezumate într-un post atât de scurt. Aiciam vrut să evidențiem modul în care istoria pe care o învățăm în școală nu are doar un scop particular dar e ș dăunătoare. Creează ostilitate între oameni fără a da explicații reale despre istoricitatea stării actuale, astfel creând populații invizibile din punct de vedere istoric și denigrați din punct de vedere social.
Resurse
Achim, Viorel. Țiganii În Istoria României. București: Editura Enciclopedică, 1998.
Boatcă, Manuela. “Peripheral Solutions to Peripheral Development: The Case of Early 20th Century Romania.” Journal of World-Systems Research XI, no. I (July 2005): 3–26.
Boatcă, Manuela. “Second Slavery vs. Second Serfdom: Local Labor Regimes of the Global Periphery.” In Social Theory and Regional Studies in the Global Age, edited by Said Amir Arjomand, 361–88. SUNY Press, 2014.
Cosma, Valer Simion. “Obsesia Europenității. Revizitînd Începuturile Națiunii Române,” November 6, 2017. http://ligaoamenilordeculturabontideni.blogspot.com/2017/11/obsesia-europenitatii-revizitind.html.
Drace-Francis, Alex. Geneza Culturii Române Moderne. Instituţiile Scrisului Şi Dezvoltarea Identităţii Naţionale (1700-1900). Translated by Marius-Adrian Hazaparu. Iași: Poliron, 2016[1988].
Kligman, Gail, and Katherine Verdery. Peasants under Siege: The Collectivization of Romanian Agriculture, 1949-1962. Princeton University Press, 2011.
Kürti, László. “Transylvania, Land beyond Reason: Toward an Anthropological Analysis of a Contested Terrain.” Dialectical Anthropology 14, no. 1 (March 1, 1989): 21–52.
Scurtu, I. “Minorități Naționale Din România În Anii 1918-1925.” In Minorități Naționale Din România 1918-1925. Documente, edited by I. Scurtu and L. Boar, 7–14. București: Arhivele Statului din România, 1995.
Stahl, Henri H. Traditional Romanian Village Communities: The Transition from the Communal to the Capitalist Mode of Production in the Danube Region. Cambridge University Press, 1980.
Verdery, Katherine. Transylvanian Villagers: Three Centuries of Political, Economic, and Ethnic Change. University of California Press, 1983.